Cum instituțiile publice blochează economia țării — jurnalul unui proiectant din România
Nu povestesc din manuale, ci din drumurile făcute între birou și ghișee, între platforme digitale care se blochează și comisii care se amână. E jurnalul unui proiectant care trece de la o hală industrială la un centru logistic, apoi la proiecte de case pentru familii care vor să construiască „ieri”. Lucrez în toată țara — Timișoara, Cluj, Alba Iulia, București și dincolo de ele — și văd cum aceleași reguli se aplică diferit, cu efect direct în economie.
Cablul care „poluează” doar răbdarea
Parc fotovoltaic gata de start, rămâne racordul: un cablu LES îngropat. Cerință: evaluare de impact asupra mediului cu anunț în ziar și perioadă de observații. Pentru un… cablu. În timp ce completezi formulare despre noxe inexistente, utilajele stau, finanțarea se scumpește, iar în spate se aliniază un grafic de lucrări pentru o hală și un centru logistic care depind de același punct de conexiune. Disproporția între risc și procedură se vede în fiecare zi de întârziere.
PUZ aprobat, autorizația blocată de o sesizare târzie
După ce PUZ-ul a fost aprobat legal, în faza de emitere a Autorizației de Construire a apărut o sesizare depusă de un simplu cetatean. Deși documentația era în regulă, instituția a înghețat procedura, iar autorizarea s-a blocat până la „lămuriri”. Niciun funcționar nu a mai semnat nimic; a fost nevoie ca prefectul să intervină, printr-un document oficial, confirmând că totul este în regulă. La Timișoara, funcționarii, practic, „au înlemnit”. Circulă zvonuri că unii angajați își înregistrează colegii „pentru probe”; într-un astfel de climat, nimeni nu mai semnează și se preferă blocarea dosarelor sau solicitarea a zece clarificări în loc de una.
Agențiile de mediu: aceeași lege, două lumi
Dacă e să pun pe masă instituțiile cu care m-am lovit, tabloul e neuniform. Agenția de Mediu Timiș e episodul cel mai neplăcut: după două luni fără răspuns pe un proiect, m-am dus să întreb de stadiu și am fost efectiv scos afară din birou. Avem proiecte în toată țara — nicăieri nu am pățit așa ceva. În oglindă, Agenția de Mediu Alba: cooperare, dialog, observații concrete, termene decente. Același cadru legal, două feluri de a-l aplica, la fel si Agentia de mediu Bihor (experienta buna).
Distribuția de energie: digitalizare pe jumătate
La distribuitorii de energie, Enel și Electrica, digitalizarea se oprește la jumătate de drum: platformele online sunt gândite strict pentru beneficiar (ca sa obtina el avizul). Ca proiectant, ori ceri parola omului (ceea ce nu e în regulă), ori îl înveți pas cu pas cum să depună, cu riscul de erori și întârzieri. Ar fi firesc să existe conturi mandatate pentru proiectanți, cu log auditabil, astfel încât fluxul să meargă fără ping-pong inutil.
Direcția de Cultură: formă multă, fond puțin
Direcția pentru Cultură înseamnă proceduri lungi, telefoane la care rar răspunde cineva, dosare „în curs de rezolvare” care se adună. Observațiile sunt uneori subiective, de formă, nu de fond. Nu contest protecția patrimoniului — contest lipsa de predictibilitate.
CNAIR / DRDP și Transelectrica: două „state în stat”
La CNAIR/DRDP, de multe ori simți că intri într-un „stat în stat”. Pentru aprobări care privesc drumurile naționale, răspunsul vine „de la centru”, adică București. Trec lunile și proiectele rămân suspendate într-o zonă gri. Transelectrica e în aceeași categorie: dacă nu ai vizibilitate și nu știi cu cine să vorbești, poți să stai blocat perioade lungi, fără un status clar. Un ghișeu digital cu traseu, termene și responsabil nominal ar economisi bani adevărați, nu doar nervi.
Primării în defensivă: semnătura care nu mai vine
În tot mai multe instituții, frica de semnătură s-a instituționalizat. În locul unei decizii ferme, se solicită în lanț clarificări succesive—zece în loc de una. La proiectele de locuințe, familiile își rearanjează programul, bugetul și planurile în jurul unui termen care curge la nesfârșit; la construcțiile industriale, utilajele și echipele rămân în stand-by. Consecința este întârzierea efectivă a injectării capitalului în economie și blocarea fluxului de plăți pe întregul lanț.
„Cealaltă listă” care ne toacă zilele
- OCPI și suprapunerile istorice: rectifici 27 cm pe plan, 3 luni pe calendar.
- Apă–canal fără hartă: ți se cere să respecți rețele invizibile; plătești tu detecție utilități ca să nu lovești nimic.
- Apele Române: studiu hidrologic pentru o rigolă de 80 m — trei săptămâni ca să aflăm că apa merge în pantă.
- DSP: interpretări schimbate din mers la unități alimentare din centre logistice; „telefon doar marți 10–12”
- Poliția Rutieră: acces provizoriu prelungit la nesfârșit pentru lipsă de „poze la ore de vârf”.
- CNSC/achiziții: contestații formale care mută șantierul în alt deviz, alte prețuri.
- Ca arhitect, simt că instituția OAR (Ordinul Arhitecților din România) nu ne reprezintă suficient în problemele reale ale meseriei.
Oradea: experienta buna
Depunere online, observații punctuale în aceeași zi, certificat de urbanism în 3 zile, autorizație în 5 zile (de la intrarea dosarului complet in primarie) pentru un centru logistic mare. Fără favoruri, doar procedură clară. Așa pornești execuția la timp la o hală, si ajungi sa investesti aproximativ 4 mil euro:
Efectul economic (pe bune)
Întârzierile ard dobânzi, cresc costuri la materiale, țin utilaje pe loc. Pentru o hală sau un centru logistic, asta înseamnă bani blocați și contracte rearanjate. Pentru proiecte case, înseamnă rate care încep înainte de fundație. Comunitățile pierd locuri de muncă și taxe; chiar și mediul pierde când proiectele verzi se amână birocratic.
Concluzie
Nu ne blochează lipsa banilor sau a ideilor, ci proceduri opace, frica de semnătură și platforme făcute pe jumătate. Când o hârtie întârzie, nu rămâne pe loc doar dosarul: se opresc investitii (bani), se decalează centre logistice, iar proiectele de case devin mai scumpe înainte să aibă fundație. Soluția nu cere revoluții, ci reguli simple, termene obligatorii (SLA), conturi mandatate pentru proiectanți, GIS real și trasabilitate publică. Acolo unde există claritate și asumare — fie că vorbim de Timișoara, Cluj, Alba Iulia sau București — investițiile se văd în teren, nu în sertare.
Ca proiectant, pot desena, coordona și livra; statul trebuie doar să decidă corect și la timp. O autorizație emisă azi valorează mai mult decât zece promisiuni mâine. Dacă ne asumăm asta, economia pornește, costurile scad, iar orașele cresc la ritmul pe care îl merităm.
Unde se rupe filmul
- Cereri disproporționate pentru lucrări cu impact redus (branșamente, rigole, accesuri provizorii) tratate ca investiții majore.
- Platforme online gândite doar pentru beneficiar, nu și pentru proiectant.
- Interpretări diferite ale acelorași norme, în funcție de județ sau compartiment.
- Frica de semnătură: mai bine 10 clarificări decât o decizie asumată.
- Lipsa trasabilității: nu știi cine are dosarul, ce lipsește, când vine răspunsul.
Consecința? Bugete rearanjate, echipe ținute „pe loc” înainte de ordinul de începere și oportunități care se răcesc fix când ar trebui să se încălzească.
Ce văd, ca arhitect, în funcție de oraș
În Timișoara, când răspunsurile întârzie, proiectele migrează spre județe mai previzibile. În Cluj, fiecare lună de pauză se transformă în costuri certe și chirii neîncasate. În Alba Iulia, PUZ-urile tind să dureze mai mult decât în trecut — regulile s-au înăsprit, dar instituțiile rămân deschise la colaborare și există dialog tehnic, experienta foarte buna cu Consiliul judetean Alba. La București, complexitatea e mai mare, însă acolo unde procedurile sunt clare și există asumare, dosarele avansează. Concluzia: cultura instituțională face diferența — unde regulile sunt simple, termenele se respectă și cineva își asumă, proiectele ajung la execuție. Ca proiectanți, suntem supuși unei actualizări continue a normativelor și e posibil ca, uneori, să nu corelăm instantaneu toate detaliile; problema reală apare când statul cere clarificări rând pe rând — azi una, mâine alta — pe aceeași documentație, în loc să le formuleze unitar și complet de la început.
Analiza pierderilor economice: cum se scurg banii și „cât” pierdem
Pe scurt — cât ne costă birocrația (3 luni întârziere)
Ipoteze (rezumat): cost capital ~9%/an, stand-by ~0,4%/lună, derapaj materiale ~4%/trim.
| Proiect | Valoare | Pierdere în 3 luni |
|---|---|---|
| Hală producție | 2,5 mil. € | ~186.000 € |
| Centru logistic | 8 mil. € | ~596.000 € |
| Casă unifamilială | 180.000 € | ~13.400 € |
- Taxe amânate pe trimestru (nu încasează statul la timp): hală ~25.000 €, centru logistic ~80.000 €, casă ~1.800 €.
- Un oraș mediu pierde ~13 mil. € / an (costuri private + taxe amânate) doar din întârzieri administrative.
- Național (conservator): ~200–300 mil. € / an pierdere/întârziere directă; în ani volatili poate fi cu +25–40% mai mult.
Ideea-cheie: 3 luni de birocrație irosesc, fără plus tehnic real, zeci-sute de mii € per proiect și sute de milioane €/an la nivel de țară.
Concluzie financiară (scurt):
Fiecare 3 luni de întârziere administrativă ard, la nivel național, sute de milioane €/an în costuri private și cash-flow fiscal amânat — fără vreun câștig tehnic real pentru proiectele standard (hală, centru logistic, proiecte de case). Iar în practică, nu vorbim doar de trimestre pierdute: unele proiecte rămân blocate cu anii, multiplicând pierderile, demobilizând investițiile și gonind banii spre alte orașe sau țări.
Concluzie
Când procedura e clară și cineva își asumă, diferența se vede în calendar și apoi pe teren: o hală care se ridică la timp, un centru logistic care livrează, proiecte de case care devin acasă. Nu cer scurtături. Cer reguli simple, date corecte și asumare. Până atunci, pierdem, conservator, sute de milioane de euro pe an doar pentru că pașii birocratici nu sunt proporționali, transparenți și predictibili. Restul îl facem noi — proiectanți, constructori, antreprenori — din birou la ghișeu și, abia după aceea, în șantier.
arh. Enacopol Razvan
