Canapea din BCA, un buget pe care n-am vrut să-l scap de sub control, copii pe post de „muncitori necalificați” și un palmier pe care l-am vrut neapărat.

De ce m-am apucat de asta?

Sună puțin absurd, dar chiar așa e: de mai bine de 18 ani proiectez case, desenez detalii, explic pe șantier cum trebuie făcute lucrurile și, până la canapeaua asta, nu zidisem efectiv nimic cu mâna mea. Aveam terasa/baraca acoperită, dar zona din dreapta era destul de fără rost. Puneam un scaun, mutam un grătar, mai apărea câte ceva… dar nu era un loc în care să vrei să stai. Mi-am dorit o canapea mare, fixă, care să folosească tot colțul și să pară că a fost gândită odată cu terasa, nu adusă după.

Bineînțeles că am pornit cu un proiect

Nu puteam să mă apuc pur și simplu de zidit. Sunt arhitect, până la urmă :)) Așa că primul lucru a fost să desenez canapeaua: cote, adâncimi, înălțimi, unghiul spătarului și chiar numărul de bucăți de BCA. După 18 ani în care le spun altora să respecte proiectul, era culmea să încep eu fără unul. Am vrut șezutul suficient de adânc încât să fie comod cu perne, dar nu atât de adânc încât să stai cu picioarele în aer. Spătarul l-am înclinat, iar sub șezut am lăsat goluri între reazeme. Schița mi-a fost foarte utilă și la comandarea BCA-ului – am știut ce cantitate îmi trebuie înainte să încep. Evident că la fața locului am mai ajustat câte ceva. Asta mi se pare normal. Proiectul nu trebuie să te încurce, trebuie să te ajute să ajungi mai repede la ce ai în cap.

Am ales BCA. Și m-am apucat efectiv de zidit.

Pentru mine BCA-ul a avut sens aici pentru că este ușor de tăiat, se ajustează repede și puteam să construiesc forma fără structură complicată. In loc de adeziv am ales la lipesc cu spuma, merge mai repede. Terasa este acoperită, ceea ce a contat mult în alegerea soluției. Nu spun că e o rețetă universală pentru orice mobilier exterior, dar în cazul meu a fost cea mai simplă variantă ca să fac singur forma pe care o desenam.

Echipa de execuție: muncitori necalificați, dar foarte entuziasmați

La un moment dat s-a mărit echipa. Am lucrat cu niște muncitori complet necalificați: copiii :)) Nu respectau programul, pauzele erau cam dese, dar la capitolul entuziasm au stat excelent. Pentru ei însă proiectul a devenit imediat „canapeaua noastră”, nu ceva ce face tata în curte. Și cred că tocmai asta mi-a plăcut cel mai mult.   Echipa pe șantier. Productivitatea era variabilă, moralul foarte bun.   Au fost în mijlocul proiectului, au ajutat la pregătire și la aplicarea unor straturi și, evident, au început testarea canapelei cu mult înainte de recepția lucrării.

Am lăsat și ceva ce nu apare în nicio randare

Înainte să terminăm finisajul, am făcut ceva fără nicio legătură cu detaliile de execuție: ne-am lăsat amprentele pe lateral și am scris 2026. Nu e perfect, nu e simetric și tocmai de asta îmi place. Detaliu preferat Nu costă nimic, nu apare în deviz și probabil e lucrul pe care o să-l apreciez cel mai mult peste 10 ani. Probabil peste câțiva ani o să mai repar vopseaua pe ici, pe colo. Zona asta însă cred că n-o s-o ating. Amprentele sunt, de fapt, detaliul cel mai personal al canapelei. Arată exact cum a fost proiectul: făcut acasă, cu copiii prin jur, cu praf, cu improvizații și cu multă distracție.

Microcimentul a ieșit repede din buget

Inițial am vrut să finisez totul cu microciment. Mi se părea soluția perfectă pentru aspectul continuu pe care îl urmăream. Am cerut însă niște oferte: aproximativ 500 € doar materialele, iar o altă variantă, cu manoperă, ajungea pe la 1.000 € :((. Pentru o canapea făcută DIY, mi s-a părut mult prea mult. Așa că microcimentul a ieșit de pe listă. Am ales o vopsea de exterior Caparol Amphibolin, rezistentă la intemperii, în jur de 350 lei, și am aplicat-o direct peste stratul de adeziv de la MC-Bauchemie, după ce am pregătit suprafața. Varianta mult mai prietenoasă cu bugetul. Aplicarea finisajului. Aici a început să dispară aspectul de „BCA zidit”. Nu a ieșit cu perfecțiunea unui microciment executat profesional și nici nu asta urmăream. Am vrut o suprafață albă, simplă, care să lege toată canapeaua și pe care să o pot repara ușor dacă apare ceva în timp. Pentru mine a fost compromisul corect.

Partea „caldă”: lemnul

Cu mult alb și cu peretele negru în spate, zona risca să devină prea rece. Aici au intrat riflajele din lemn. De fapt, nu sunt riflaje făcute la comandă, ci panourile/paravanele NÄMMARÖ de la IKEA, pe care le-am folosit ca placare verticală. Un panou a fost aproximativ 300 lei și mi-a plăcut că am obținut imediat textura și ritmul de lemn pe care le voiam, fără să mă apuc să comand și să montez fiecare șipcă separat. Produsul folosit: IKEA NÄMMARÖ – paravan interior/exterior Lemnul a făcut exact ce trebuia: a încălzit fundalul și a legat vizual terasa de vegetație.

Jardiniera

Cu jardiniera m-am chinuit, sincer, mai mult decât cu restul canapelei. Din exterior pare doar o cutie cu pământ și plante, dar înăuntru am făcut aproape un mic acoperiș-terasă: pantă către scurgere, hidroizolație făcută cu mare grijă, membrană de protecție, strat de pietriș și geotextil între piatră și pământ, ca să nu se amestece în timp și să rămână drenajul funcțional. După ce am terminat toate straturile, a urmat partea „relaxantă”: am cărat și pus în jardinieră aproape 400 kg de pământ. Aici cred că am muncit cel mai mult și tot aici am avut cele mai multe emoții, pentru că orice problemă la hidroizolație ar fi însemnat să scot totul și să o iau de la capăt.

Palmierul l-am vrut neapărat

La plante am avut o fixație de la început: voiam un Trachycarpus fortunei. E un palmier cunoscut pentru rezistența bună la frig și, în cazul meu, stă și într-o zonă destul de protejată. Nu voiam o plantă mică, decorativă, pusă într-un colț. Voiam ceva care să se vadă. Și exact asta a făcut. Palmierul a devenit punctul de interes al compoziției. Lângă el am pus ierburi ornamentale și bambus, ca să nu rămână singur și să obțin o zonă mai densă, mai „sălbatică”. Peretele negru din spate ajută enorm – verdele și frunzele se citesc mult mai bine. Trachycarpus fortunei a devenit, fără discuție, personajul principal al zonei verzi.

Mițișor s-a adaptat cel mai bine

Dintre toți, Mitișor a înțeles cel mai repede amenajarea. Și-a găsit locul direct în jardinieră, între ierburi și palmier, și acum se simte ca un tigru în savană :)) „Tigrul” nostru, în habitatul lui nou. Partea amuzantă este că plantele au început să fie folosite imediat, nu doar privite. Pisica doarme acolo, copiii se ascund pe lângă ele, iar seara lumina printre frunze schimbă complet terasa. Asta mi-am dorit de fapt: să nu fie o amenajare care arată bine doar în poze.

Seara, proiectul arată complet diferit

Sub șezut am pus bandă LED, iar în zona de plante am adăugat lumină punctuală. Ziua se citesc mai mult materialele – alb, lemn, verde, negru. Seara, lumina ajunge să fie materialul principal. Nu am vrut lumină multă. Am vrut lumină în locurile potrivite: sub canapea, pe plante și pe peretele negru. Restul poate rămâne în umbră. (inca in stadiu de lucru)

Aș mai face-o o dată? Da.

A ieșit perfect? Nu. Și nici nu cred că trebuia. Dar este unul dintre proiectele de acasă de care mă bucur cel mai mult tocmai pentru că l-am făcut efectiv cu mâna mea. După atâția ani în care munca mea se termină de multe ori în planșe, PDF-uri, randări și indicații pe șantier, a fost foarte satisfăcător să văd ceva crescând bloc cu bloc. Rezultatul pe timp de zi. Mai avem de pus gresia — aici așteptăm meseriașul, pentru că de data asta nu mă mai bag eu :)) — și să ajungă pernuțele. După aceea, putem declara proiectul gata. Am pornit cu un desen, am ajustat pe parcurs, am renunțat la microciment când am văzut prețul, am găsit variante mai simple, am lucrat cu „echipa” mea necalificată și am lăsat inclusiv amprentele în proiect. Acum terasa chiar este folosită – și asta, pentru mine, e testul final.     arh. Enacopol Razvan